Un scurt fragment din povestirea despre singurătate, care face parte din antologia „Singure și păcătoase”
BASMUL MODERN AL SINGURĂTĂȚII
de Natașa Alina Culea
Singurătatea ta e durere; o durere veche, veche. A început cândva, demult, când erai mic și priveai lumea cu ochi senini, până în ziua în care totul s-a schimbat. Când ai plâns prima dată. Când ți-ai întins mânuțele și n-ai primit nimic, iar tu ai crezut că nu meritai nimic. Când cineva te-a lovit peste mânuțele întinse și ai fost rușinat că ai cerut. Când ai primit o palmă peste obraz și ai crezut că o meritai. Când nu ai primit iubire și ai crezut că nu meriți să fii iubit. Când cineva ți-a spus că ești rău și tu ai crezut. Când cineva ți-a spus: „Să-ți fie rușine!”. Și ți-a fost rușine. Când cineva ți-a spus „Tu nu ești în stare!” Și nu ai fost. Când cineva ți-a întors spatele și te-ai gândit că meriți plecarea. Când cineva a plecat pentru totdeauna. Când ai rămas singur cu durerea ta. Când s-a închis o ușă și tu ai rămas uitându-te spre ea, simțindu-te nevrednic, neiubit, neimportant și foarte, foarte singur. Așa a început povestea singurătății. „A fost odată ca niciodată. A fost odată așa cum nu trebuia să se întâmple, dar s-a întâmplat și nimeni și nimic nu poate schimba asta.”. Trecutul nu poate fi schimbat, nici copilăria, nici părinții, nici povestea singurătății. Dar este ceva ce depinde de tine. Să alegi să nu rămâi în povestea singurătății depinde de tine. Să te uiți astăzi altfel spre ea.
Cum se simte singurătatea ta? Neînțeleasă? Exclusă? Neacceptată? Respinsă? Abandonată? Rușinată? Vinovată? Dezamăgită? Neadaptată vieții sau celorlalți oameni? Pedepsită? Înfricoșată?
Când te simți singur, cu ce o acoperi, cu ce îți ascunzi singurătatea? Cu oameni, la întâmplare? Cu zgomote puternice, să n-o mai auzi cum urlă după tine? Cu lehamitea de a nu mai avea așteptări de la nimeni? Unii îți spun să nu mai ai așteptări de la oameni, dar este mult prea simplist privită problema așteptărilor, deoarece ele se creează singure, odată cu timpul, odată cu interacțiunea umană. Așteptările sunt normale. Să nu mai ai așteptări de la nimeni nu este un mecanism adaptativde adaptare, ci este unul de rezistență la fluxul vieții. Este firesc să te aștepți ca părinții să te iubească și la fel de firesc este să te aștepți de la prieteni la sprijin și înțelegere.
Continuarea – în antologia de povestiri apărută la editura Neverland
