Termenul dubla măsură nu a fost inventat de oameni, decât în măsura în care omul era deja paradoxal, dual, despărțit de el însuși prin el însuși.
Oamenii spun că iubesc oamenii, pentru că săvârșesc un act caritabil, dar la prima observație vezi că se poartă teribil cu cei din jur. Mai ales cu apropiații, de unde niciun câștig nu e nou.
Iubești oamenii? Poate unii oameni.
Oamenii spun că iubesc animalele. Unii mai din glie le dau binețe, poate le și mângâie, apoi pun mâna pe cuțit și le mănâncă. Cu iubire.
Iubești animalele? Poate unele animale.
E o lume cu atâtea nevroze, că parcă am fi toți japonezi, pe punctul de a realiza un seppuku moral. Sau l-am făcut deja?
Repetă unii de la alții aceleași și aceleași cuvinte, aceleași idei, pe bandă, ca puii de pe banda de tăiere din fermele și abatoarele cu pereți groși, mai departe de orașe, să nu iasă mizeria, acoperite de un covor sub care tot adunăm. Nu vrem să auzim țipetele.
Mai bine ne relaxam în liniște, în natură. Mergem la pescuit, că peștii nu țipă când mor. Ce liniște! Mi-nu-nat!
Și-apoi? Și-apoi?
Ei, și-apoi, duminică ieșim din biserică, după ce plătim cu cardul să ne fie iertate păcatele, ușurați de două ori, că acum putem face păcate noi.
Ce-ar fi să nu le mai facem?
Și măștile? Masca smereniei. Masca virtuții. Masca modestiei. Masca bunătății.
Masca măștilor? Masca fericirii.
Sub măști, fricile. Frici mici, frici mari, frici de o mărime acceptabilă, să zicem.
Frica fricilor? Clipa în care îl vei întâlni pe Dumnezeu. Nu, nu. Greșit. Clipa în care te vei întâlni cu tine. Cum ești, cum ai fost, cum ai fi putut fi, despre asta e vorba.
Ne oprim și privim spre cer? Cine nu privește, ci te vede? Cine se gândește la condiția umană, la grădina desfătărilor, deși parca nu se mai desfată nimeni… Fotografiem răsăritul cu telefonul, privindu-l doar prin cameră, nu văzându-l, în încercarea de a opri timpul care fuge de noi. Și noi fugim de noi.
Amintirile noastre sunt stocate pe carduri. Într-o zi le vom lua din card și le vom preschimba în poze. Într-o zi. Sine die. Într-o zi le vom face pe toate. Într-o zi care se numește niciodată.
Nu avem timp, dar, paradoxal, avem timp să-l pierdem.
Ne plângem că suntem marionete și că lumea e trasă pe sfori.
Lumea noastră se trage singură-n piept și, în timp ce se bate în piept, spune: Noi merităm.
Poate că nu merităm mereu.
Ne batem în piept: Noi știm.
Poate ca nu știm.
Poate că nici eu nu știu de ce am scris rândurile astea la ora cinci dimineața.
Poate pentru că le spun mereu la cursul de scriere: scrie despre ce te doare.
_____________
Natașa Alina Culea
