5 CĂRȚI MAI BUNE DECÂT FILMELE ECRANIZATE DUPĂ ELE
… și începem cu:
- „Dragostea în vremea holerei”, de Gabriel García Márquez.
Am citit cartea scriitorului laureat al premiului Nobel în 1982, am văzut filmul ecranizat în 2007, dar fiind vorba de o proză înțesată de exotism, vividă și cu trăiri dintre cele mai puternice, filmul nu a reușit să încorporeze în el măiestria condeiului scriitorului columbian Gabriel García Márquez.
Nu doar la Márquez am remarcat această proză greu de redat imagistic, dar și la Isabel Allende, precum și la alți câștigători de Nobel – scriitorul peruan Mario Vargas Llosa sau brazilianul Jorge Amado – toți scriitori sudamericani stăpânitori ai curentului realist magic.
- A doua carte mai bună decât filmul este „Colecționarul”, de John Fowles
Aici, sincer vă spun, că deși trec la rubrica „roman mai bun decât filmul”, diferența este aproape imperceptibilă. Îmi place realizarea cinematografică din 1965 „The collector” și a redat destul de fidel conflictul intern al personajului principal, torturat sufletește, care ajunge la rândul lui un torționar, colecționarul de femei și de fluturi conturat de scriitorul englez John Fowles.
Un citat din carte care redă amprenta emoțională a cărții „Colecționarul”:
„Era ciudat, stăteam tăcuţi unul în faţa celuilalt şi am avut senzaţia pe care o mai avusesem odată sau de două ori înainte, că mă simţeam neaşteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atracţie, sau simpatie de nici un fel, ci certitudinea că destinele noastre erau legate. Ca şi cum am fi fost doi naufragiaţi pe o insulă”.
- A treia carte despre care vreau să vă vorbesc este „Ultimul tuareg”, de Alberto Vázquez-Figueroa
Este una dintre puținele cărți care m-au fascinat și mi-au răpit noțiunea de trecere a timpului și totodată o carte care nu poate fi comprimată sau egalată de ecranizarea sa din 1984. Coproducția italiano-spaniolă ce poartă titlul „Tuareg – Războinicul deșertului” a eșuat în a reda măcar parțial proza magnifică a scriitorului, regizorului și scenaristului născut în Tenerife, Alberto Vázquez-Figueroa.
Eroul cărții, Gacel este cel care ar fi putut inventa expresia „a merge până-n pânzele albe”; simțul neclinit al datoriei și un cod al onoarei vechi de mii de ani devin mai mari decât el și decât tot ceea ce el iubește.
- A patra carte este „Sunt o babă comunistă”, de Dan Lungu
Iată, o proză a unui scriitor român contemporan, Dan Lungu, dar o proză mușcătoare și amuzantă, accelerată și nostalgică, un must-read al tuturor celor care au trăit în comunism, dar și-au păstrat umorul și voioșia. Emilia Apostoae e o babă comunistă care când nu îi este foame mănâncă 5 mici și-și botează fata cu nume de prințesă, Alice, care însă nu devine prințesă, ci ingineră.
Am preferat însă cartea filmului regizat de Stere Gulea, nefiind oricum mare fan al improvizației și fiind mai degrabă genul de cititor care-și vrea filmele cât mai fidele prozei originale. Am apreciat efortul cineaștilor de a ne recrea atmosfera copilăriei, mileurile, televizoarele, bibelourile și mușamalele întinse peste mese, blocurile cu scări înguste în care fiecare știe de fiecare, dar am și remarcat amuzată că unele repere sunt destul de vii și azi.
- Iar a cincea carte este „Lolita”, de Vladimir Nabokov
Deși nu mi-a displăcut filmul cu același nume și nu m-a deranjat nici regia și nici jocul actoricesc sau alegerea actorilor, totuși cartea nu a fost egalată de film, dar acest lucru este perfect logic atunci când vorbim despre scriitori, nu despre autori. Uneori citești cărți cărora nu le mai poți adăuga nimic, nici măcar o virgulă, darămite o ecranizare.
Vă recomand cărțile, filmele și să vă amuzați comparându-le între ele!
