„JURNALUL FERICIRII” – DE NICOLAE STEINHARDT
Nu sunt mulți oameni care nu au citit această carte scrisă de Nicolae Steinhardt, numit și monahul de la Rohia – Rohia fiind schitul din Maramureș sau Mânăstirea Sfânta Ana, locul unde s-a retras în ultima parte a vieții acest erudit de origine evreiască, în anul 1980.
Dar cine a fost Nicolae Steinhardt? Intelectual, scriitor, critic literar și jurist care a trăit între 1912 și 1989. A călătorit în Franța, Anglia, Elveția și Austria sporindu-și bagajul de cunoștințe, dar preocupările sale intelectuale, activitatea sa publicistică, precum și compania altor tineri de aceeași erudiție nobilă, numită și pleiada intelectuală interbelică au dus la arestarea sa, în 1958, alături de Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Mihai Rădulescu, Marieta Sadova și mulți alții.
Deoarece Nicolae Steinhardt a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, a fost condamnat la și închis inițial la Jilava sub pretextul „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”.
Aici, însă, pentru Steinhardt va începe adevărata viață spirituală. „Jurnalul fericirii” este o carte mărturisire a drumului lui spre iluminare, spre creștinism și spre adevărata libertate interioară. A cerut să fie botezat în închisoare și doar așa a supraviețuit mizeriei, umilinței și anilor grei de detenție.
„Jurnalul fericirii” nu urmează o ordine cronologică, ci este scris așa cum evocăm amintirile, când unui gând îi urmează un altul, conturând în final tabloul complet al acestei mărturisiri a credinței și a impactului unui regim opresiv și represiv asupra spiritului omului.
„Jurnalul fericirii” a fost confiscat de Securitate, dar Nicolae Steinhardt l-a rescris, devenind, iată, o mărturie testamentar-literară cu un impact covârșitor asupra românilor.
Creștinismul simțit de Steinhardt nu adoarme, ci trezește, scriind în carte:
„Fraților, nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, bânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”.
În aceeași notă, câteva pagini mai târziu, Steinhardt adaugă:
„Unii susţin că omul coboară din maimuţă. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă”.
„Jurnalul fericirii” ne spune că:
„parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie… Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial”.
Învățămintele din carte continuă cu idei legate de conduita morală, dar și cea lumească, Nicolae Steinhardt îndemnând oamenii să interpreteze mai profund sensurile biblice, spunând: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua, ceea ce rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate. Înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! este – vorba lor – o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cît de grav e păcatul de lenevire”.
Acestea fiind spuse, dragilor, vă îndemn, la rândul meu, să citiți această carte de referință pentru cultura și spiritul românesc: „Jurnalul fericirii”, scrisă de Nicolae Steinhardt.
