În România o o dispută constantă: corporatiști contra bugetari.
Cu experiență din ambele tabere, vă spun clar: opoziția asta e o iluzie.
Sunt Natașa și te invit la o nouă discuție incomodă.
Nu există două Românii. Există români care lucrează în sisteme diferite. Când sistemul bugetar cade, cade și cel privat. Când privatul este afectat, bugetul statului suferă imediat. Este o construcție pe doi piloni. Cade unul, cade și celălalt.
Sunt oameni competenți și oameni leneși peste tot. Și la stat. Și în privat.
Natura oamenilor este aceeași. Diferența este sistemul care îi selectează.
În privat, dacă performanța lipsește, compania pierde bani. Dar oameni neproductivi se instalează și acolo.
La stat selecția de la vârf este adesea politică. Și apare blocajul. Sistemele bugetare au ierarhie rigidă și se cere obediență, nu competență. Numiții politic își angajează rudele sau susținătorii, iar oameni cu experiență rămân subordonați, cu gura închisă și salarii mult mai mici.
Mediul corporatist este, mai flexibil în privința ierarhiei. Dar și acolo poți avea un Georgel care face management de la nivel de gropar sau o domnișoară de la Resurse Umane pusă să evalueze experiența cuiva mult mai competent decât ea. Nici privatul nu-i paradis.
În general, corporatiștii sunt mult mai vocali. Spun că la stat sunt salarii mari. Salariile la nivel de execuție sunt chiar mici. Căutați salariile din muzee, de exemplu.
Și iată paradoxul. Dacă bugetarii care curăță străzile pleacă să facă Uber unde se câștigă mai bine, nu te mai plângi că rămâi cu mașina în zăpadă, că nu sunt polițiști în intersecții sau asistente medicale în spitale.
Întrebarea reală este asta: De ce ne comportăm ca două tabere, când, de fapt, depindem unii de alții?
