Există un test simplu pentru sănătatea unei civilizații. Te uiți cum își tratează bătrânii.
Sunt Natașa și te invit la o nouă discuție incomodă despre bătrânețe.
În societățile antice bătrânii aveau un statut aparte. În comunitățile tribale erau consilieri. În Asia erau gardienii tradiției. Sfatul bătrânilor nu e folclor. În Sparta exista Gerousia – Consiliul Bătrânilor. Ei propuneau legi, judecau cauze grave și echilibrau puterea regilor.
Cuvântul „senat” vine din latinul senex, care înseamnă bătrân. În Roma, Senatul era inițial literalmente „Sfatul Bătrânilor”. Nu tinerețea dădea autoritate. Experiența o dădea. În multe societăți africane precoloniale, consiliile de bătrâni aveau rol de mediere și decizie.
Astăzi, bătrânețea a fost scoasă din centru și mutată la margine.
Modernitatea a legat valoarea de performanță. Și performanța nu iubește încetinirea.
Când valoarea e măsurată în eficiență fizică, bătrânețea devine incomodă. Ne amintește că vom încetini. Că vom depinde. Că vom muri.
Modernitatea neagă moartea. Industria anti-aging, obsesia pentru tinerețe, filtrul permanent. Bătrânii devin incomozi pentru că ne amintesc că suntem muritori. Și atunci apare disprețul. Ne enervează că sunt mai înceți.
Statisticile economice sugerează discret că sunt o povară.
Îi reduc la costuri. Dar bătrânii nu sunt ceilalți. Sunt NOI în viitor. Fără memorie, repetăm greșeli ce ar putea fi ocolite. Fără tradiție, confundă noutatea cu progresul.
În România, îi plângem în reclame și îi folosim în campanii. Dar rar îi integrăm ca autoritate morală sau intelectuală. Spunem că nu avem timp. Că avem serviciu. Că orașul e departe. Că nu avem spațiu. Unii spun că de aceea există azilul. Întrebarea nu e dacă azilul e necesar. Întrebarea este: ce mutăm, odată cu el? Mutăm bătrânețea în afara vieții noastre. Copiii cresc fără să vadă încetinirea. Fără să învețe răbdarea. Fără să înțeleagă că demnitatea nu dispare odată cu forța.
În societățile tradiționale, copiii vedeau degradarea, fragilitatea, ritmul lent al sfârșitului. Nu era confortabil. Dar era real.
O civilizație care își onorează bătrânii transmite stabilitate. Una care îi marginalizează transmite frică de viitor.
O societate care își disprețuiește bătrânețea nu devine mai tânără. Devine mai superficială. Și mai fragilă. Nu uitați că bătrânețea nu e excepția. Este direcția.
Cine poate să-mi răspundă ce valoare mai are un om care nu mai poate produce?
