Shakespeare deschidea Richard al III-lea cu: „Iarna vrajbei noastre”.
La noi, iarna și vrajba merg mână-n mână.
Dacă vrei să ții România într-o iarnă nesfârșită, o împarți în tabere. Fără țel comun, certându-se între ele, nimeni nu mai întreabă cine profită.
unt Natașa și te invit la o nou discuție incomodă despre dezbinare. Despre cum menții sărăcia prin ceartă.
În România, ni se oferă constant două tabere:
dreapta contra stânga,
statul contra corporațiilor,
privați contra bugetari,
diaspora contra celor rămași.
Pare dezbatere, dar, de fapt, e un spectacol necesar. Este distragere. Este agendă. Când oamenii se ceartă între ei, nu se mai uită în sus, pe vertical, se uită pe orizontală: unul la altul.
Nu mai întreabă nimeni unde se duc banii.
Un sondaj din România Insider arată că aproape jumătate dintre români se informează de la televizor. Televiziunea n-a murit, încă nu putem striga: Trăiască internetul. Televiziunea are microfon. Iar microfonul are proprietar, deci agenda nu e neutră. Asta nu-i conspirație. E structură de proprietate. Știrile sunt distorsionate și rumegate pentru tine. În locul tău. Nu ți se oferă poziții din ambele tabere și nu te invită nimeni la discernământ, cum ar fi etic și deontologic. Nu ți se spune să verifici. Ți se spune doar despre ce să te indignezi, spre cine să arăți cu degetul.
Televiziunile de știri au licențe cu istoric politic. Și nici măcar nu am spus politic românesc.. În fiecare seară ni se oferă un nou motiv de ceartă. Vinovați simpli. Emoție intensă. Subiecte inflamabile.
Nu ți se pare prea simplu?
Și în timp ce ne certăm, România rămâne cu: educație formală, sănătate fragilă, salarii mult sub media europeană, disproportionate cu prețurile astronomice, taxe tot mai mari, gropi vechi, cultură tratată ca moft. Dezbinarea fragmentează solidaritatea. Nu mai ai masă compactă de oameni care te trag de mânecă și-ți cer drepturi. Ai grupuri mici care se atacă reciproc. Nu mai verifică. Nu mai întreabă. Divide et impera nu e latină moartă. E metodă de guvernare.
De-a lungul istoriei, mecanismul a fost același: Se invocă o criză. Se oferă un lider hotărât. Se cer sacrificii. Se promite viitorul. Lozincile, aceleași: „Strângem cureaua acum.” „E dur, dar e necesar.” „Va fi mai bine.” Și populația strange cureaua. Liderii — rar, spre deloc. Și binele tot nu mai vine.
Credulitatea nu e inocență după 18 ani. E naivitate, ca să folosesc un eufemism.
Nu mai verifici pentru că doare. Dacă l-ai susținut, dacă l-ai apărat la mesele de familie, dacă ai explicat altora că „e nevoie de disciplină”, îți este infinit mai greu să spui: poate că m-am înșelat. Așa că mai acorzi timp, pentru că alternativa e umilitoare. Știi cum e, la nuntă cu surle și trâmbițe, la divorț, mai pe ușa din dos. Asta e psihologie elementară. Regimurile nu rezistă doar prin forță. Rezistă prin credința că durerea e un pas obligatoriu spre lumină.
Când oamenii sunt obosiți de minciuni și taxe mărite, toleranța la abuz crește: își spun: „toți sunt la fel”, „nu se schimbă nimic” și renunță să mai lupte. Asta-i foarte util pentru putere. Mai câștigă timp sau… mandate.
Asta e iarna noastră. Asta e vrajba noastră. Sărăcia nu e doar lipsă de bani. E și lipsă de unitate. Nu avem proiect de țară pentru că avem proiect de ceartă. Polarizarea e cea mai ieftină formă de guvernare. Deci, cine profită când ne certăm? Cu siguranță nu noi.
